Marina

Two sides of a story

Am crescut învăţând că oamenii îi iubesc (mai mult) pe cei frumoşi, sănătoşi, optimişti, curajoşi, care au tenacitatea şi calităţile de a-şi împlini toate visurile. Ori de câte ori eşti down sau nu te încadrezi întocmai în toate categoriile astea, ai nevoie de sprijin. Să îţi revii, să te redescoperi, să fii altfel şi să te conformezi şi tu regulilor.

Ce moment crucial, nu?

Cumva ciudat am crezut mereu că înăuntrul nostru sunt de fapt două persoane: una care se comportă şi face şi ea ce poate în acel context al vieţii sale şi o alta care stă tăcută, într-un colţ al sufletului nostru, dând din cap şi spunând mereu “Nu, eu nu sunt aşa! Eu aş putea fi aşa, însă mai am până acolo/încă nu pot/mediul nu mă lasă/nu am întâlnit persoanele potrivite etc.”

Paradoxal, m-am temut mereu de această a doua persoană. Ciudat, nu? Doar ea s-ar fi încadrat perfect în toate acele standarde perfecte ale societăţii. M-am temut pentru că mi-a fost teamă că va ieşi la iveală la un moment dat şi nu oricum, ci pe de-antregul, iar eu voi uita de “the old me”.

Era, poate, frica aia, de a pierde ceea ce mă făcea de fapt unică. Ca atunci când ştii că eşti mai frumoasă în rochie şi pantofi cu toc, însă tu te îmbraci obsesiv în blugi şi tricouri cu mesaje funny, imaginându-ţi că da, lumea te va vedea pe tine. Îţi va admira ridurile, îţi va asculta poveştile mai cu atenţie, te va descoperi aşa cum eşti cu adevărat şi nu va aprecia doar nişte calităţi pe care le au atâţia alţi oameni.

M-am temut aşa până într-o zi când am înţeles. Când am înţeles că cele două eu-uri nu sunt acolo să se omoare una pe alta. Nu e nicio competiţie între ele. Nu! Ele sunt acolo pentru a se îmbrăţişa, a se accepta şi a merge mână în mână împreună!

Mi-a trebuit ceva să înţeleg asta şi, din nou paradoxal, ce m-a ajutat au fost tocmai experienţele grele prin care a trecut mai mult “Marina” aceea niciodată suficient de bună pentru ceilalţi. E drept, cealaltă mai scăpa când şi când ceva cuvinte de încurajare, însă greul nu a fost pe umerii ei.

Ştii, tu, cel frumos, sănătos, de succes, optimist, curajos nu ai fi reuşit niciodată să fii aşa fără cel de la început care trăieşte încă în tine. Cel care n-a fost plăcut de nimeni la un moment dat, cel care a suferit în tăcere ani la rândul, cel care a pierdut şirul eşecurilor sau cel care la un moment dat a capitulat şi a cerut ajutorul divin pentru că pur şi simplu singur nu se descurca.

Nu e drept să dăm uitării că suntem de fapt ‘two sides of a story’.

Nu e drept şi pentru că tocmai în asta ne stă autenticitatea, cred eu. Nu în perfecţiune pentru că asta nu există. Toţi avem traume, greutăţi, dezamăgiri, frustrări şi anxietăţi, însă toţi avem înăuntrul nostru şi puterea de a scoate din toate astea partea aia de creativitate care să ne facă autentici. Vedeţi? O parte nu o elimină pe cealaltă, ci se completează.

Nu perfect, dar suficient de bine. Suficient de bine încât să mai simţi încă teamă, dar să ai curaj să mergi înainte cu încredere. Să încerci. Să faci lucruri. Să întâlneşti oameni. Să îi iubeşti. Să creezi. Să te arăţi aşa cum eşti tu, cu bune, şi cu ele. Să ai puterea de a spune: cine vrea, rămâne, cine nu, nu. Şi să mergi mereu mai departe.