Alexandra Pintea Varnava

Ce înseamnă să fii autentic, cu Alexandra Pintea Varnava

Sunt mamă de șapte ani și (aproape) zece luni și tot atâta timp mi-a luat să realizez ce dar fantastic e un copil în viața omului. Las la o parte orice fel de clișee – „copilul e viața mea, toate s-au schimbat și nu vor mai fi vreodată la fel, copilul e pe primul plan, viața mea are o menire” – pentru că nu cred și nici nu mă regăsesc în ele. Dar știu sigur că de șapte ani și (aproape) zece luni am început să mă cunosc mai bine. Să conștientizez lucruri și stări care-mi erau sub nas dar care de-abia odată cu apariția lui Ionuț au început să iasă la lumină. Toate fricile, toate rușinile, tot sufletul de copil ascuns în mine, toate durerile – toate, absolut toate au căpătat noi dimensiuni și înțelesuri. Cel mai ușor e să le observi. Să le conștientizezi cu adevărat e următorul pas și să încerci să trăiești cu ele, ei bine, asta-i partea mai grea.

Copilul meu mi-a deschis ochii de multe ori. Mi-a aruncat în față chestii pe care nici nu știam că le am ascunse-n mine. Mi-a trezit fricile. Mi le-a amplificat, așa cum ar întoarce un buton de sonor. La maxim, fără încălzire, fără avertisment. Mi-a întors viața pe toate părțile și mi-a zburlit gândurile și toate cele pe care le credeam bătute-n cuie, care erau așa de când au fost.

Cu el am încercat de la început să fiu eu. Să nu mă ascund după o mască perfectă – privind în urmă îmi dau seama că nici n-ar fi fost posibil. Că el are un radar care se conectează la emoții și simt lipsa autenticității dintr-o răsuflare. Cu el ne-am purtat de la început așa cum am fi făcut-o cu orice alt om. Cu drag, cu suflet, cu răbdare  – nu destulă de cele mai multe ori. E greu să vezi un ghemotoc de om și să-l tratezi deja ca pe ceva ce ESTE și nu ceva ce VA FI (când crește). Suntem setați să educăm, să luam frâiele și să ținem lecții și asta ne face, vrem nu vrem, să ne ascundem pe noi, noi, cei reali, în spatele unor măști.

Pentru mine, din toate lecțiile, cea mai importantă lecție pe care încă o învăț de la Ionuț (și mai am până la absolvire!) e lecția asta, de a fi cine sunt. Așa cum sunt. Fără frica de a fi judecat și pus la colț. Fără rușine și teama de rușine. Lecția de a sta drept.

Când am fost la spital, mi-e și greu să cred că au trecut deja atâtea zile! copilul meu a cooperat. Cu tot ce i s-a cerut.  A stat la perfuzii, a stat la schimbat pansamente, a stat pe burtă cum i-am cerut, pe partea dreaptă, a stat în pat, a stat nemișcat. Tot ce a cerut? Să i se vorbească frumos. Am ajuns noaptea la urgențe, mie-mi era stomacul strâns de grijă. Am intrat așa cum am fost învățată, cu teamă, respect (sau frică) de doamna doctor. Am stat cuminte și ne-am așteptat rândul. Când l-au luat pe Ion la palpalt și controlat, copilul meu a zis STOP. Vreau să știți ce-mi faceți. Și dacă o să mă doară? Glumești, i-au zis? Hai, lasă-ne să ne facem treaba. Nu, vreau să știu ce vreți să faceți și dacă o să doară. Am aproape opt ani. Au râs de el, eu stăteam cuminte, de frică, știți cum ne-au învățat pe noi să stăm. O să îți punem un fluturaș să luăm sânge. Dar nu doare deloc. Deloc? Nici măcar puțin? Nici măcar înțepătura? Nu, nu te doare au spus ele. I-au luat mâna, au înțepat. A durut. M-ați mințit. Ei hai, ești bărbat, au continuat ele. Și dacă-s bărbat nu are voie să mă doară? Ce prostie e asta? Sunteți mincinoase. Trebuia să-mi spuneți că doare puțin să mă pregătesc! Ele și-au dat ochii peste cap, eu l-am strâns în brațe. Ionuț a stat drept.

Dimineața la nouă a intrat în operație, apoi a ieșit și câteva ceasuri mai târziu și-a revenit. Când au venit să-i schimbe perfuzia a deschis ochii: Ce-mi faceți? Nimic, a spus asistenta. Te rog să nu mă minți. Vreau să știu. Mă doare? Asistenta a zâmbit și i-a explicat exact ce urma să facă. I-a promis că-l va trezi la următorul flacon de perfuzii. Vreau să mă avertizezi și să nu faceți nimic pe ascuns, a spus copilul și eu m-am făcut mică într-un colț. Cuminte. Așa cum am fost învățată. Când doctorul l-a luat pe repede-nainte, copilul nu s-a lăsat. Mami, mi-a spus să tac. Așa vorbește un doctor de copii? Mi-a spus că-mi prinde puța cu leocoplast. Păi ce prostie e asta? I-am spus chiar așa, doctore, asta e o prostie. Un doctor de copii nu poate spune așa ceva unui copil. Mai ales unui copil care e în spital. Mami, domnul ăsta nu a fost deloc politicos. Și eu i-am spus că-i nepoliticos. Și el mi-a spus că-s obrazic. Dar eu știu că nu-s!

Din mine a mai rămas un ghem, rușinat și speriat. Și-mi dau seama că mai am cale lungă să ajung să fiu ca el, un copil drept, un copil care la nici opt ani știe să fie el. Am cale lungă până să nu mă tem să vorbesc, să deschid gura, să nu-mi fie frică să fiu eu cum sunt EU nu cum așteaptă alții să fiu. Copil cuminte și ascultător și invizibil dacă se poate.
Continuarea articolului aici.